19.3.09

Urlati 5 minute

Pe vremea cind in gari inca nu existau afisajele electronice, ba chiar nici - ce trist, nu? - telefoanele mobile sau imobile iar bunica era inca in cautare de barbat, conductorul trenului avea, pe linga functia bine-stiuta, si aceea de afisaj. Adica: la fiecare statie, omul nostru se cobora pe peron, isi dregea vocea si anunta numarul de minute de stationare a trenului si numele statiei. Tot calatorul stia atunci daca are timp sa isi umple sticla de apa sau sa fumeze o tigara. Ei bine, una dintre aceste statii a fost si este statia "Urlati". Bunica mea s-a aflat odata, demult de tot, intr-unul din trenurile care au trecut prin aceasta statie. Conductorul s-a coborit, ca de obicei, si a anuntat, sus si tare: "Urlati 5 minute!"

Bineinteles, nimeni nu s-a apucat sa isi exerseze corzile vocale si volumul pulmonar. Atunci si acolo. Astazi, exercitiile de urlat cu public prin magazine sint tot mai frecvente si mai nelinistitoare. In cazurile, foarte rare, cind urlatul la vinzatoarea de la IKEA nu se combina intr-un cocktail de-a dreptul mototovian cu tutuiala, urlatul sa ii zicem „politios“ este semnul indignarii bravului consumator, in speta a aceluia care vrea sa arate ca el, dom’le, are bani, deci vrea sa fie servit ca atare, nu sa isi bata joc de rabdarea lui amarita aia de vinzatoare cu privire de bovina si salar neglijabil!

Inainte, ca sa nu repet clieseul cu „pe vremea nenumitului“, nimeni nu cricnea nicunde, vinzatoarele apatice isi machiau unghiile si se faceau ca sint acolo sa deserveasca, iar cumparatorul ca este acolo cu scopul de a achizitiona obiectele de trei lei legatura expuse cu nerusinare pe rafturi.

Astazi, ei bine astazi cumparatorul este rege, recte leu, deci rage, si rage, dom’le, de iti vine sa iti uiti si tu manierele si sa incepi sa ragi si tu. Nu, nu la amarita de vinzatoare care se pierde in „pai, pai, da, da, nu, nu“. Nu. La regele leu care isi scuipa in magazin, la raionul de wc-uri de portelan, refularile legate de un business ruinat, o nevasta care il stoarce de bani, o amanta care vrea sa il paraseaca pentru tipu cu jeepanu mai lucios, vecinul care face mai multi bani ca el, Dumnezeu care nu ii da norocul sa fie cel mai tare din parcare, oboseala crincena care il macina de saptamini, etc. La cite scene penibile nu sintem mereu martori, scene care se deruleaza in mare la fel: el/ea – consumator – se rasteste la el/ea – angajat supermarket, IKEA, Profi, Praktiker, etc – pentru ca unul din obiectele achizitionate nu indeplineste functia pe care ei si-o doreau. Sau nu la standardul dorit.

Majoritatea oamenilor care asista la penibilele scene stie cumva subconsitent ca scandalagii vor doar sa arate, atit vinzatoarei cit si spectatorilor involuntari, ca ei au bani, au atitita bani incit isi pot permite sa urle daca asa au ei chef, ba chiar au dreptul sa urle, ca sa arate cine sint si ce pot. Cite unii se mai si intorc, in mijlocul altercatiilor, spre cumparatorii cel putin jenati de circul la care sint nevoiti sa asiste. Ai impresia ca le cauta aprobarea, sustinerea sau macar intelegerea. Sau poate doar doresc ca acei cumparatori “de rind” care trec pe linga ei sa isi intipareasca bine in memorie fizionomia deja usor de recunoscut (haine de obicei inchise la culoare, parfum, par geluit si dat pe spate, ochi sticlosi, amenintatori, privire mereu superioara) a burghezului de rind care s-a ajuns. Intrebare e daca stie unde a ajuns. Oricum, nu la Urlati.