Rudele din strainatate

Ah, rudele din strainate! Acest colac de salvare al anilor ‘80! Cit de invidiosi eram noi, cei vaduviti de rude in strainatate, de atitea bunataturi pe care fericitii cu matusi in RFG le defilau verbal cu mindrie prin fata gurii noastre. Cine nu visa o ciocolata Scholgetten asa cum avea in clasa a 4-a colegul din fata? Sau o conserva de carne ca vecina de la 2... sau o ceasca de cafea naturala Wiener ca tanti de la parter, cafea care umplea casa scarii cu aroma ei nerusinata de bunastare... sau macar 10 marci cum primea nepotul lui nenea de la 3.

Ei bine, dupa ’89, incet dar sigur, piata romaneasca a inceput sa se umple, pina la saturatie, de minunile mult visate. Cunosc persoane care nu mai beau decit Coca-Cola – s-ar spala si pe dinti cu ea daca le-ar veni ideea, numai sa nu se mai atinga de apa de la robinet –, nu mai stiu sa manince decit la McDonalds iar camara le e plina de chips si alune. Odata cu explozia de bunuri din “vest” a scazut, proportional, si nevoia de rudele din Germania. Deodata, acestea au evoluat de la statutul de colac de salvare la acela de vaca de muls (termenul de cooperativa agricola iesise deja din uz). Ca doar nu se mai putea spune ca nu gasesti in Romania ciocolata, gume de mestecat, ciorapi de matase sau marci. Romania intrase in rind cu lumea, insa rudele din Germania, vorba aceea, odata intrate in mina, nu se mai puteau opri din adus. Aceleasi pungi de Aldi pline cu ciocolata cu alune, cafea, gume de mestecat, ciorapi de matase, etc. De la o vizita la alta, unele articole erau inlocuite de altele (ciorapii erau deja ceva banal, dar cafeaua inca nu avea aceeasi aroma ca cea Wiener „originala“) sau anulate. Gusturile romanilor insa se schimbasera: cum adica vii tu la mine cu ciocolata de Aldi, mai, tusico? N-ai auzit de Lindt? Ce cafea Wiener, cea de la Dalmair e mai buna, sau macar aia de la Eduscho… mai treci si tu pe la Tengelmann, si Edeka, lasa Aldi…

Un cuplu de prieteni apropiati si-au vizitat, nu demult, rudele din Romania, cum o faceau cu evlavie de 12 ani, ducind cu ei acelasi portbagaj plin cu pachete de cafea, gume de mestecat, ciocolati, etc. Ei bine, la una din intilnirile “trupei” de prieteni din Romania, cu care faceau la venirea in tara excursii, mici la gratar, etc. unul din cuplurile de prieteni s-a scuzat in prealabil si nu a mai participat la excursia planuita. De la un prieten mai apropiat, cuplul a aflat ca cei doi, la auzul planurilor de excursie, cu citeva luni inainte, afirmasera, plictisiti si usor ofensati, ca nu au momentan timp de excursii. Iar femeia a adaugat, in trecere “apoi si asa, pentru alea doua gume pe care le primim mereu nu se merita efortul”. Kein Kommentar.

Alice in Ikea

IKEA este o tara de sine statatoare, cu locuitori, administratie, reguli de functionare si aferentele intructiuni de montaj aparte. Daca vrei sa faci parte din populatia tarii IKEA, trebuie sa urmezi linia sinuoasa de pe podelele din magazin (nu de alta, dar daca te ratacesti, ala esti...), sa maninci mingiute suspecte de carne, sa iti placa combinatia de culoari albastru/galben si sa fii o persoana foarte rabdatoare. Daca reusesti, urmind strict combinatia de litere inscriptionata pe rafturile din depozit, sa iti aduni toate componentele necesare asamblarii dulapului de serie mult visat, parasesti tara IKEA cu speranta ca nu trebuie sa te mai intorci curind.

Ajuns acasa, trebuie sa te inarmezi cu multa rabdare atunci cind incerci, aplecat peste paginile de instructiuni, sa pui cap la cap mobilierul IKEA proaspat achizitionat. In cinteva ore, mirosul de rumegus presat iti va da dureri puternice de cap, pagina a treia de instructiuni va parea scrisa in chineza iar dulapul iti va parea groaznic de asemanator cu cel vazut deunazi in apartamentul unui prieten si la televizor, intr-o scena de film. Deodata, iti vine sa arunci blestematele de foi la gunoi, imputitele de scinduri pe geam, sa iti revoci cetatenia IKEA proaspat capatata si sa te intorci la rasfoitul de ziare locale in cautarea mobilei de mina a doua usor de montat si demontat. E drept, mobila pe care nu scrie “IKEA made in Gerla” te exclude dintre membrii minunatei tari cu acelasi nume, din care este foarte la moda sa faci parte si ai carei cetateni sint mondeni, contemporani si cit de cit burghezi.

Cetatenii IKEA isi petrec simbetele navigind prin raioanele tipizate, minunindu-se de supletea noului dulap cu nume de artist nordic, fabricat in Europa de Est. Si cum nu vrei si nu poti sa nu tii pasul cu lumea, lasi visatul cu ochii deschisi, te reintorci la pagina a treia de instructiuni si te intrebi siderat de ce scrie acolo ca ai nevoie de 8 suruburi D4 cind stocul de suruburi D4 ti s-a terminat deja de la pagina precedenta. Te intorci la prima pagina si constati ca numarul de suruburi D4 prevazut cu generozitate de membrii guvernului IKEA nu se potriveste cu ce ti-au bagat harnicele lucratoare de la fabrica de la Gherla in pachetul cu surprize. Se mai intimpla: numai cine nu munceste nu greseste. Ridici resemnat din umeri si te imbraci in haine de drum, iei cheile masinii si te pregatesti spiritual sa pasesti din nou in tara IKEA, calculind deja orelele aruncate pe geamul masinii blocate in ambuteiaje.

Inainte de a inchide usa apartamentului care miroase de-acum exact ca cel al prietenului cu dulapul siamez, auzi cum sotia iti spune sa nu uiti sa ii cumperi si o planta din acelea pe care le-ai vazut la raionul cu verdeturi, planta aceea exotica cum are si mama ta in hol la intrare. Dai din cap si inchizi usa, gindindu-te zimbitor la mobila de camera pe care parintii tai o platisera in rate cind aveai 6 ani si de care te bucurasesti aproape isteric saptamini la rindul, laudindu-te mereu la colegul de banca si refuzind sa iesi la joaca cu copii pentru a sta sa iti privesti pierdut rafturile in care ti se odihneau ciorapii.

Urlati 5 minute

Pe vremea cind in gari inca nu existau afisajele electronice, ba chiar nici - ce trist, nu? - telefoanele mobile sau imobile iar bunica era inca in cautare de barbat, conductorul trenului avea, pe linga functia bine-stiuta, si aceea de afisaj. Adica: la fiecare statie, omul nostru se cobora pe peron, isi dregea vocea si anunta numarul de minute de stationare a trenului si numele statiei. Tot calatorul stia atunci daca are timp sa isi umple sticla de apa sau sa fumeze o tigara. Ei bine, una dintre aceste statii a fost si este statia "Urlati". Bunica mea s-a aflat odata, demult de tot, intr-unul din trenurile care au trecut prin aceasta statie. Conductorul s-a coborit, ca de obicei, si a anuntat, sus si tare: "Urlati 5 minute!"

Bineinteles, nimeni nu s-a apucat sa isi exerseze corzile vocale si volumul pulmonar. Atunci si acolo. Astazi, exercitiile de urlat cu public prin magazine sint tot mai frecvente si mai nelinistitoare. In cazurile, foarte rare, cind urlatul la vinzatoarea de la IKEA nu se combina intr-un cocktail de-a dreptul mototovian cu tutuiala, urlatul sa ii zicem „politios“ este semnul indignarii bravului consumator, in speta a aceluia care vrea sa arate ca el, dom’le, are bani, deci vrea sa fie servit ca atare, nu sa isi bata joc de rabdarea lui amarita aia de vinzatoare cu privire de bovina si salar neglijabil!

Inainte, ca sa nu repet clieseul cu „pe vremea nenumitului“, nimeni nu cricnea nicunde, vinzatoarele apatice isi machiau unghiile si se faceau ca sint acolo sa deserveasca, iar cumparatorul ca este acolo cu scopul de a achizitiona obiectele de trei lei legatura expuse cu nerusinare pe rafturi.

Astazi, ei bine astazi cumparatorul este rege, recte leu, deci rage, si rage, dom’le, de iti vine sa iti uiti si tu manierele si sa incepi sa ragi si tu. Nu, nu la amarita de vinzatoare care se pierde in „pai, pai, da, da, nu, nu“. Nu. La regele leu care isi scuipa in magazin, la raionul de wc-uri de portelan, refularile legate de un business ruinat, o nevasta care il stoarce de bani, o amanta care vrea sa il paraseaca pentru tipu cu jeepanu mai lucios, vecinul care face mai multi bani ca el, Dumnezeu care nu ii da norocul sa fie cel mai tare din parcare, oboseala crincena care il macina de saptamini, etc. La cite scene penibile nu sintem mereu martori, scene care se deruleaza in mare la fel: el/ea – consumator – se rasteste la el/ea – angajat supermarket, IKEA, Profi, Praktiker, etc – pentru ca unul din obiectele achizitionate nu indeplineste functia pe care ei si-o doreau. Sau nu la standardul dorit.

Majoritatea oamenilor care asista la penibilele scene stie cumva subconsitent ca scandalagii vor doar sa arate, atit vinzatoarei cit si spectatorilor involuntari, ca ei au bani, au atitita bani incit isi pot permite sa urle daca asa au ei chef, ba chiar au dreptul sa urle, ca sa arate cine sint si ce pot. Cite unii se mai si intorc, in mijlocul altercatiilor, spre cumparatorii cel putin jenati de circul la care sint nevoiti sa asiste. Ai impresia ca le cauta aprobarea, sustinerea sau macar intelegerea. Sau poate doar doresc ca acei cumparatori “de rind” care trec pe linga ei sa isi intipareasca bine in memorie fizionomia deja usor de recunoscut (haine de obicei inchise la culoare, parfum, par geluit si dat pe spate, ochi sticlosi, amenintatori, privire mereu superioara) a burghezului de rind care s-a ajuns. Intrebare e daca stie unde a ajuns. Oricum, nu la Urlati.

Ce imi place

Imi plac listele: liste de cumparaturi (altfel te ratacesti prin supermarket si te trezesti la final ca ai dat mult mai multi bani pe lucruri pe care nu le-ai vrut de fapt), liste de filme pe care trebuie sa le vad, liste de carti pe care vreau sa le citesc, liste de prieteni pe messenger, etc. Una dintre listele mele preferate contine lucrurile, evenimentele, mirosurile, culorile si in general tot ce imi place. Am sa o incep aici si voi adauga mereu puncte noi... vorba aceea: mereu gasesti ceva care iti place, trebuie doar sa te pastrezi deschis.

- ciocirlia cintind la apus de soare
- mirosul de iarba proaspat cosita
- sugari dormind
- mirosul gerului, dimineata
- corcodusii rosii in floare (mai ales cei de pe malul riului Bega, in Timisoara!)
- momentele dinaintea inceperii unui film la cinema
- lasarea serii pe un cimp
- mirosul socului in floare
- momentele imediate unei bai fierbinti si aromate
- bradul de Craciun, inca neimpodobit, infipt deja in stativ
- lumina lasata de instalatia de brad, cind toata casa este scufundata in intuneric
- mireasma freziilor in floare
- mingiierea soarelui de dimineata
- mirosul piini proaspat scoase din cuptor
- delicatetea crinilor

Tutuiala

Lipsa de respect nu este ceva cu care sa te bati in pieptul paros. Faptul ca te tragi de mineca cu toate chelneritele de prin restaurante, vinzatoarele de la supermarket sau de la Fornetti nu este o virtute sau apanajul noilor bogatani, ci dovada de lipsa crasa de maniere.

Odata, am asistat oripilata la o scena in minunatul, maiestuosul, mausolescul Mall din Timisoara: un mic bisnitar insipid, cu o blonda super-dotata si machiata atirnindu-i frigid la brat, a inceput sa o ia la dumnezei si “cine ma-ta te crezi?” pe speriata vinzatoare de Fornetti care incerca doar sa ii explice ca pateurile sint deja aburinde. Biata de ea tocmai le scosese din cuptor si se vedea clar, pe geamul maghernitei, ca aburii incepeau sa se formeze. In paranteza fie spus, nu cred ca inca o reincalzire ar reanima gusturile respectivelor pateuri, ci doar ar revitaliza conservantii chimici atipiti. Respectivul imbecil vroia sa primeasca pateurile la 100 grade Celsius, probabil o reminiscenta din serile petrecute linga soba bunicii, tremurind in ciorapii gauriti si asteptind cu matele chioraind piinea din cuptor, pe care nu o mai lasa sa se raceasca si o halea in picoare, in ciuda durerilor de burta pe care stia ca le va avea. Oricum, aici, pentru a impresiona femeia din dotare si restul oamenilor care il priveau oripilati sau il ignorau jenati, idiotul nostru baga mare, cum se zice, si ii tot ordona “ei” sa bage mina in punga sa vada cit sint de fierbinti si sa faca bine sa i le reincalzeasca.

In citeva priviri de la coada am notat luciri revoltate. Eu as fi vrut pentru un moment sa fiu o testoasa ninja si sa ii aplic nesimtitului citeva palme cu talpa piciorului. Mi-am dat seama apoi ca respective tiritura nu este un exemplar unic, albinos, iesit din comun, ci membrul unei clase in devenire: clasa consumatorului cu pretentii. Aceasta clasa doreste sa fie servita cu promptitudine, indiferent de cerinta, doreste sa fie respectata precum presedintii de stat si tratata ca atare. Tutuie de cind intra pe usa localului si arata cu degetul, vorbeste cu voce tare la blackberry si se adreseaza mereu cu “adu-mi si mie” chelneritelor blazate. Si atunci sa te mai miri de reactia clasei atacate, cea a “servitorului de local”, care se uita cis, nu raspunde cu zimbet la zimbet, nu stie de gluma, este agasat de cerinte, fie ele si formulate blind si rugator si iti trinteste mincarea ca pe o mita moarta? Eu nu ma mai mir oricum de multe in ziua de azi. Ma rezum la o revolta obosita.

Banana

Tineretul din ziua de azi nu are nici cea mai vaga idee ce povesti auzeau copii de acum 20 de ani cind stateau cu parintii, prietenii si vecinii la coada la banane la alimentara din cartier. Nu era nici un loc mai prielnic de ascultat birfele adultilor, acele birfe cu parfum “reactionar”: “Ai auzit ca a fugit si cumnatul lui Gigi?” “Nu?” “Da tu, de vreo 3 luni, in RFG. Cica e acuma intr-un lagar da deja maninca ciocolata zilnic si se imbraca numa in blugi si adidasi”. Savuram acele informatii, chiar daca pentru noi notiunea de RFG nu era decit un fel de Bucuresti – pentru noi, cei din “provincie”, Bucurestiul era ceva exotic – plin de bunataturi pe care nu le puteai cumpara decit cel mult “pe sub mina” sau la Ocico.

Coada la banane era ceva epocal, minunat, plin de vraja. Si daca erai ultimul la o coada de 50-100 de persoane, tot te simteai privilegiat pentru ca stiai, cu siguranta, ca in curind nu vei mai fii ultimul. Oricit de disperate erau sansele celor de la sfirsitul cozii, nimeni nu renunta la locul sau privilegiat. Citeodata, vinzatoarea urla in gura mare: “nu mai am decit pentru urmatorii 50, restul nu mai stati ca stati degeaba”. Pina la ultima banana, numarul 75 din coada tot mai spera ca ajunge si el la rind, ca mai sint ceva lazi pe care vinzatoarea sigur le-a trecut cu vederea si care acum vor fi gasite. Culmea e ca se intimpla citeodata ca estimarea vinzatoarelor sa fie eronata si al 75-lea din coada sa mai apuce ceva resturi de bunatati.

Iar bananele cu care plecam - in cel mai fericit caz - acasa, vai, ce verzi erau! Pe atunci nici nu stiam ca se vind si banane galbene. Dupa ce reusam sa ahizitionam minunatele fructe paradisiace, trebuia sa asteptam inca citeva zile bune, citeodata saptamini, pina cind exoticele comori se coceau, invelite in ziar (se zicea ca asa se coc mai repede) pe diferite bucati de mobilier, cit mai sus, sa nu ne tenteze sa le halim asa, verzi. Cind ajungeam sa degustam bananele galbene, coapte, placut mirositoare, nu ne opream de obicei la fructul in sine, ci rodeam chiar si interiorul coji, pentru a prelungi orgasmul culinar.

Ei bine, azi, bananele se gasesc literalmente pe toate drumurile, nu mai sint o delicatesa ci un bun comun, poate mai banal ca merele. Ca si pret nu se deosebesc mult de restul fructelor, mai ales de cele extrasezonale. Dupa atitea decenii de banane galbene, exista romani care inca mai considera banana un semn de prosperitate, de clasa, si le expun ostentativ in fructiere imense, acoperind cu ele banalele mere, pere, etc. Cind mergi in vizita undeva, gazda si-ar taia mai degraba o mina decit sa iti ofere un mar. In schimb o banana... ei, da, asa da tratare a musafirului, cu fructe “nobile”, “exotice”. Am uitat cu totii ce gustos e un mar din gradina bunicii, chiar daca nu e perfect ca cel din desenele Disney cu Alba-ca-Zapada si nu a trebuit sa fie adus cu avionul dintr-o tara unde cei ce le culeg traiesc in conditii de sclavie. Incercati din cind in cind un mar, sa vedeti ce savoare are si ce parfum inegalabil, si pentru Dumnezeu, daca tot trebuie sa mincati banane, nu le mai muscati la capatul opus, ca niste maimute, ci desfaceti-le de la coada, asa cum e firesc.