Punga

Pe vremea nenumitului, pungile de plastic, fie cu semnul de Aldi pe ele, fie pur si simplu „pungi de 1 leu“, erau unul din cele mai pretioase posesiuni reciclabile din orice familie. Asemenea pungi erau impaturite cu grija, pastrate intr-un sertar aparte, extrase la nevoie, folosite – cu grija, sa nu se rupa! – si asezate cu grija la loc. Chiar daca mai existau plingeri de genul „da' se duce deja culoarea pe miini!“, pungile nu erau aruncate. Se purtau cu mindrie pe strada („ia uite draga, ala are rude in Germania, ptiu sa nu il deochi, ce i-or fi adus aia in punga aia de Aldi?“), se defila cu ele ca si cu Adidasii noi luati din Ociko.

Ultima statiune a minunatelor pungi, dupa se jerpeleau complet, erau ciuruite pe alocuri sau bine urecheate, o constituia intotdeauna galeata de gunoi. Ce minunat era faptul ca nu mai trebuia sa cureti galeata dupa fiecare golire! Si ce artistic aratau pungile rotofeie pline de gunoi, asezate cuminti in tomberoane? (Bine, asta pina la aparitia primului om al strazii care le desfacea, cerceta, rasturna) Ei bine, lumea a uitat, treptat dar riguros, de timpurile acelea. Astazi, cetateanul primeste pina si la achizitionarea unui pachet gume de mestecat o ditai punga de plastic stravezie cu sau fara numele firmei impregnat pompos pe ea. Respectiva punga, daca are mult mult noroc, ajunge in gunoiul de acasa, neutilizata, abandonata. Daca nu, aterizeaza undeva pe strada, intr-un copac – dusa de vint, evident – sau, mai trist, intr-un piriias, riu, fluviu, mare. Acolo pluteste, alaturi de nenumaratele surate cu aceeasi soarta, aiurea in tramvai, sau ma rog, pe unda.

Am vazut deunazi niste imagini luate de pe un riu din Romania, unde niste tinere sportive in canoe incercau disperate sa isi croiasca drum printre pungi si sticle de plastic (oh, la sticlele de plastic nici nu vreau sa ma gindesc acum). Cred ca nu am fi asa de orpilati de imaginile acestea triste, macabre de-a dreptul, daca pungile nu ar fi asa de usoare si s-ar scufunda. Atunci macar am fi inconstienti, ca de atitea alte nesimtiri umane, de aceasta murdarie inutila, nereciclabila si fara speranta. Votul meu este: interziceti, frate, distribuirea pungilor de plastic la orice bodega, asa cum se practica si in China, parti din America, etc. Si mai ales, pina se va ajunge la starea respectiva: nu mai luati pungile de plastic care vi se ofera! Intoarceti-va la pungile de stofa facute de bunica, sau cumparati citeva cu ce-stiu-eu-ce imprimate pe ele. Sint mult mai trainice si mai utile. Astfel, poate macar nepotii nostri vor putea sa mearga linistiti la pescuit de pesti, nu de pungi.

Rudele din strainatate

Ah, rudele din strainate! Acest colac de salvare al anilor ‘80! Cit de invidiosi eram noi, cei vaduviti de rude in strainatate, de atitea bunataturi pe care fericitii cu matusi in RFG le defilau verbal cu mindrie prin fata gurii noastre. Cine nu visa o ciocolata Scholgetten asa cum avea in clasa a 4-a colegul din fata? Sau o conserva de carne ca vecina de la 2... sau o ceasca de cafea naturala Wiener ca tanti de la parter, cafea care umplea casa scarii cu aroma ei nerusinata de bunastare... sau macar 10 marci cum primea nepotul lui nenea de la 3.

Ei bine, dupa ’89, incet dar sigur, piata romaneasca a inceput sa se umple, pina la saturatie, de minunile mult visate. Cunosc persoane care nu mai beau decit Coca-Cola – s-ar spala si pe dinti cu ea daca le-ar veni ideea, numai sa nu se mai atinga de apa de la robinet –, nu mai stiu sa manince decit la McDonalds iar camara le e plina de chips si alune. Odata cu explozia de bunuri din “vest” a scazut, proportional, si nevoia de rudele din Germania. Deodata, acestea au evoluat de la statutul de colac de salvare la acela de vaca de muls (termenul de cooperativa agricola iesise deja din uz). Ca doar nu se mai putea spune ca nu gasesti in Romania ciocolata, gume de mestecat, ciorapi de matase sau marci. Romania intrase in rind cu lumea, insa rudele din Germania, vorba aceea, odata intrate in mina, nu se mai puteau opri din adus. Aceleasi pungi de Aldi pline cu ciocolata cu alune, cafea, gume de mestecat, ciorapi de matase, etc. De la o vizita la alta, unele articole erau inlocuite de altele (ciorapii erau deja ceva banal, dar cafeaua inca nu avea aceeasi aroma ca cea Wiener „originala“) sau anulate. Gusturile romanilor insa se schimbasera: cum adica vii tu la mine cu ciocolata de Aldi, mai, tusico? N-ai auzit de Lindt? Ce cafea Wiener, cea de la Dalmair e mai buna, sau macar aia de la Eduscho… mai treci si tu pe la Tengelmann, si Edeka, lasa Aldi…

Un cuplu de prieteni apropiati si-au vizitat, nu demult, rudele din Romania, cum o faceau cu evlavie de 12 ani, ducind cu ei acelasi portbagaj plin cu pachete de cafea, gume de mestecat, ciocolati, etc. Ei bine, la una din intilnirile “trupei” de prieteni din Romania, cu care faceau la venirea in tara excursii, mici la gratar, etc. unul din cuplurile de prieteni s-a scuzat in prealabil si nu a mai participat la excursia planuita. De la un prieten mai apropiat, cuplul a aflat ca cei doi, la auzul planurilor de excursie, cu citeva luni inainte, afirmasera, plictisiti si usor ofensati, ca nu au momentan timp de excursii. Iar femeia a adaugat, in trecere “apoi si asa, pentru alea doua gume pe care le primim mereu nu se merita efortul”. Kein Kommentar.

Alice in Ikea

IKEA este o tara de sine statatoare, cu locuitori, administratie, reguli de functionare si aferentele intructiuni de montaj aparte. Daca vrei sa faci parte din populatia tarii IKEA, trebuie sa urmezi linia sinuoasa de pe podelele din magazin (nu de alta, dar daca te ratacesti, ala esti...), sa maninci mingiute suspecte de carne, sa iti placa combinatia de culoari albastru/galben si sa fii o persoana foarte rabdatoare. Daca reusesti, urmind strict combinatia de litere inscriptionata pe rafturile din depozit, sa iti aduni toate componentele necesare asamblarii dulapului de serie mult visat, parasesti tara IKEA cu speranta ca nu trebuie sa te mai intorci curind.

Ajuns acasa, trebuie sa te inarmezi cu multa rabdare atunci cind incerci, aplecat peste paginile de instructiuni, sa pui cap la cap mobilierul IKEA proaspat achizitionat. In cinteva ore, mirosul de rumegus presat iti va da dureri puternice de cap, pagina a treia de instructiuni va parea scrisa in chineza iar dulapul iti va parea groaznic de asemanator cu cel vazut deunazi in apartamentul unui prieten si la televizor, intr-o scena de film. Deodata, iti vine sa arunci blestematele de foi la gunoi, imputitele de scinduri pe geam, sa iti revoci cetatenia IKEA proaspat capatata si sa te intorci la rasfoitul de ziare locale in cautarea mobilei de mina a doua usor de montat si demontat. E drept, mobila pe care nu scrie “IKEA made in Gerla” te exclude dintre membrii minunatei tari cu acelasi nume, din care este foarte la moda sa faci parte si ai carei cetateni sint mondeni, contemporani si cit de cit burghezi.

Cetatenii IKEA isi petrec simbetele navigind prin raioanele tipizate, minunindu-se de supletea noului dulap cu nume de artist nordic, fabricat in Europa de Est. Si cum nu vrei si nu poti sa nu tii pasul cu lumea, lasi visatul cu ochii deschisi, te reintorci la pagina a treia de instructiuni si te intrebi siderat de ce scrie acolo ca ai nevoie de 8 suruburi D4 cind stocul de suruburi D4 ti s-a terminat deja de la pagina precedenta. Te intorci la prima pagina si constati ca numarul de suruburi D4 prevazut cu generozitate de membrii guvernului IKEA nu se potriveste cu ce ti-au bagat harnicele lucratoare de la fabrica de la Gherla in pachetul cu surprize. Se mai intimpla: numai cine nu munceste nu greseste. Ridici resemnat din umeri si te imbraci in haine de drum, iei cheile masinii si te pregatesti spiritual sa pasesti din nou in tara IKEA, calculind deja orelele aruncate pe geamul masinii blocate in ambuteiaje.

Inainte de a inchide usa apartamentului care miroase de-acum exact ca cel al prietenului cu dulapul siamez, auzi cum sotia iti spune sa nu uiti sa ii cumperi si o planta din acelea pe care le-ai vazut la raionul cu verdeturi, planta aceea exotica cum are si mama ta in hol la intrare. Dai din cap si inchizi usa, gindindu-te zimbitor la mobila de camera pe care parintii tai o platisera in rate cind aveai 6 ani si de care te bucurasesti aproape isteric saptamini la rindul, laudindu-te mereu la colegul de banca si refuzind sa iesi la joaca cu copii pentru a sta sa iti privesti pierdut rafturile in care ti se odihneau ciorapii.

Urlati 5 minute

Pe vremea cind in gari inca nu existau afisajele electronice, ba chiar nici - ce trist, nu? - telefoanele mobile sau imobile iar bunica era inca in cautare de barbat, conductorul trenului avea, pe linga functia bine-stiuta, si aceea de afisaj. Adica: la fiecare statie, omul nostru se cobora pe peron, isi dregea vocea si anunta numarul de minute de stationare a trenului si numele statiei. Tot calatorul stia atunci daca are timp sa isi umple sticla de apa sau sa fumeze o tigara. Ei bine, una dintre aceste statii a fost si este statia "Urlati". Bunica mea s-a aflat odata, demult de tot, intr-unul din trenurile care au trecut prin aceasta statie. Conductorul s-a coborit, ca de obicei, si a anuntat, sus si tare: "Urlati 5 minute!"

Bineinteles, nimeni nu s-a apucat sa isi exerseze corzile vocale si volumul pulmonar. Atunci si acolo. Astazi, exercitiile de urlat cu public prin magazine sint tot mai frecvente si mai nelinistitoare. In cazurile, foarte rare, cind urlatul la vinzatoarea de la IKEA nu se combina intr-un cocktail de-a dreptul mototovian cu tutuiala, urlatul sa ii zicem „politios“ este semnul indignarii bravului consumator, in speta a aceluia care vrea sa arate ca el, dom’le, are bani, deci vrea sa fie servit ca atare, nu sa isi bata joc de rabdarea lui amarita aia de vinzatoare cu privire de bovina si salar neglijabil!

Inainte, ca sa nu repet clieseul cu „pe vremea nenumitului“, nimeni nu cricnea nicunde, vinzatoarele apatice isi machiau unghiile si se faceau ca sint acolo sa deserveasca, iar cumparatorul ca este acolo cu scopul de a achizitiona obiectele de trei lei legatura expuse cu nerusinare pe rafturi.

Astazi, ei bine astazi cumparatorul este rege, recte leu, deci rage, si rage, dom’le, de iti vine sa iti uiti si tu manierele si sa incepi sa ragi si tu. Nu, nu la amarita de vinzatoare care se pierde in „pai, pai, da, da, nu, nu“. Nu. La regele leu care isi scuipa in magazin, la raionul de wc-uri de portelan, refularile legate de un business ruinat, o nevasta care il stoarce de bani, o amanta care vrea sa il paraseaca pentru tipu cu jeepanu mai lucios, vecinul care face mai multi bani ca el, Dumnezeu care nu ii da norocul sa fie cel mai tare din parcare, oboseala crincena care il macina de saptamini, etc. La cite scene penibile nu sintem mereu martori, scene care se deruleaza in mare la fel: el/ea – consumator – se rasteste la el/ea – angajat supermarket, IKEA, Profi, Praktiker, etc – pentru ca unul din obiectele achizitionate nu indeplineste functia pe care ei si-o doreau. Sau nu la standardul dorit.

Majoritatea oamenilor care asista la penibilele scene stie cumva subconsitent ca scandalagii vor doar sa arate, atit vinzatoarei cit si spectatorilor involuntari, ca ei au bani, au atitita bani incit isi pot permite sa urle daca asa au ei chef, ba chiar au dreptul sa urle, ca sa arate cine sint si ce pot. Cite unii se mai si intorc, in mijlocul altercatiilor, spre cumparatorii cel putin jenati de circul la care sint nevoiti sa asiste. Ai impresia ca le cauta aprobarea, sustinerea sau macar intelegerea. Sau poate doar doresc ca acei cumparatori “de rind” care trec pe linga ei sa isi intipareasca bine in memorie fizionomia deja usor de recunoscut (haine de obicei inchise la culoare, parfum, par geluit si dat pe spate, ochi sticlosi, amenintatori, privire mereu superioara) a burghezului de rind care s-a ajuns. Intrebare e daca stie unde a ajuns. Oricum, nu la Urlati.